Femeia sunt eu

Sau un complex de vitamine, aș zice eu, deoarece mă aflu într-o perioadă în care studiez nutriție și chimie în corpul ăsta al meu. Corp de femeie de 44 de ani, în suflet de 17. Când zic că-s obosită ca la vârsta a doua, când mă surprind zâmbind la curierul care îmi aduce ”Doamna cu ochelari negri”, cartea de nuvele a Sidoniei Drăgușanu. Când plâng cu lacrimi lungi, gândindu-mă la o trădare mai veche, când îi iert pe toți și mă bucur că sunt în viață.

Nuvelele scrise de Sidonia Drăgușanu, la mijlocul secolului trecut, sunt la fel de actuale și astăzi, în epoca relațiilor pe fugă, începute, continuate sau sfârșite prin butonarea telefonului. Femeia trece prin diverse stări, le exprimă, sparge tipare, se rușinează. Își cere iertare sau șterge comentariul, se înfurie sau dă block, cere prietenia, se răzgândește, dă follow. Se ceartă, judecă oameni, totul e mai ușor și mai spontan când scrii un mesaj. Se ascunde și are curaj, ca la un bal, unde se poartă mască.

Femeile Sidoniei Drăgușanu nu poartă măști, nu tastează, ci vorbesc mult. Cu alții sau în gând.  Nuvelele sunt parodii la situații și personaje, în stilul pieselor de teatru, cu dialog și monolog. În cele 14 nuvele, femeile sunt fie personajul negativ, fie cel pozitiv.

Conținutul comprimat mă determină să recitesc nuvelele, ca să le înțeleg pe deplin. La prima lectură pierd multe, grăbită să aflu finalul. Revin la o linie de dialog, recitesc, pricep, cuget, închid cartea. Înțeleg un pasaj, e obositor, de parcă aș asculta live o secvență dintr-o piesă de teatru.

Citind nuvela ”Două prietene” pare că sunt eu și prietena mea cea mai bună, pe telefon, cu minute nelimitate, pe speaker. Eu mă plâng că îl aștept să vină, ea ascultă, îi aud respirația, în timp ce face ciorbă de lobodă. Și ea are un of, crede că o înșală, dar tot ea se convinge că nu ar mai veni la ea seară de seară, dacă ar fi așa. Eu întreb, eu răspund, ea povestește, plânge, se îmbărbătează.

Încheiem discuția, apoi trecem la mesaje. Până nu lămurim tot, nu e culcăm. Vorbim una cu cealată ca să ne liniștim.

Nu credeam că voi mai găsi o asemenea prietenă. Am fost trădată, fostul soț s-a cuplat cu cea mai bună prietenă a mea. Sidonia Drăgușanu abordează și acest subiect, de fapt atinge multe aspecte ale vieții de cuplu, care rămân aceleași, indiferent de gadget-uri sau regimuri. Iubirea dintre un bărbat și o femeie trebuie să aibă și trădare, poate nu totală, dar parțială și periodică, da.

Nu cred în ”jumătatea vieții mele” și cred că nici autoarea  romanelor ”Într-o gară mică”, și „Jurnalul Aurorei Serafim” nu crede. Ar fi simplu, nu ar mai fi subiecte de discutat, iar fără confidențe și drame nu s-ar mai scrie literatură.

Femeia e ca un cocktail de vitamine, care se aprinde repede, se consumă efervescent și se linișteste. Consumul ăsta al ei e fascinant. Râde, plânge, țipă. E ironică, rea, blândă, furioasă. Așa e iubirea.

Relația mea de cuplu a avut situații pe care le-am vrut șterse din memorie și chiar mi-a reușit. Le-am regăsit în nuvelele astea, m-a durut din nou, dar m-am resemnat gândind că așa simțim noi. Femeia despre care sunt scrise sunt eu, dar și alte milioane de românce. Pot să spun că ”nimic din ceea ce a scris Sidonia Drăgușanu nu îmi este străin”, dar încă nu am citit tot. Nu i-am văzut piesele de teatru, nu i-am citit scrierile jurnalistice. Abia acum o descopăr.  

Recitesc nuvelele Sidoniei Drăgușanu, cu pisica în brațe. O mângăi când simt nevoia, o ignor și atunci mă împinge ea cu botul. Mă privește și parcă îmi șoptește: ”mie poți să-mi spui, eu nu te voi părăsi”.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019